Am vrut să cumpăr Sia – This is Acting pe CD. Pe CD pentru că îmi place să apăs pe butoane fizice, Play, Next… chestii d-astea. Și îmi place să se audă bine, dacă se poate mai bine decât youtube (max 192kbit/s, probabil recomprimat), dacă se poate mai bine ca Spotify (max 320kbit/s, probabil recomprimat). Știu că în secolul ăsta lumea nu mai are timp de “bine” ci doar de suprafață. “Bine” înseamnă că pierzi vremea și nu apuci să mai trișezi ceva de la lume, de la viață.
Am avut CD-ul în mână, l-am tot cântărit dar am avut ezitări pentru că tot ce am auzit de pe albumul ăsta sună foarte foarte prost ca masterizare. Pe cât de bună e muzica, pe atât de distrus e sunetul. Mă felicit că nu am luat CD-ul. Tot albumul este distrus de clipping extrem, probabil 30%+ distorsiuni de la primul la ultimul cântec, sună execrabil:
Nu e ca și cum ne-a scăpat un vârf acolo, iaca s-au distrus 2-3 eșantioane. E ca și cum era nevoie de 24 de biți în loc de 16 ca să cuprindă atâta prostie. Și țineți cont că în ziua de azi compresoarele de dinamică produc așa catastrofe doar în cazuri extreme, în general trișează ridicând sunetul de nivel scăzut. Aici la butoane a fost o vită în stare de mare ebrietate.
Te mai miri că apar unii flăcăi milenialo-postmoderni care au descoperit că teorema lui Nyquist e psihoacustic greșită și deci vinilul e peste CD. Nici nu e de mirare, mizeria asta sonoră nu se poate pune pe vinil pentru că rupe acul dozei (fără glumă, masterizarea pe vinil nu poate fi atât de proastă pentru că acul nu mai stă în șanțul discului). Clar că masterizarea pentru vinil nu poate fi – obiectiv și fizic vorbind – nici pe departe atât de proastă ca și cea de pe CD.
Paradoxal, chiar si mp3 după sunetul ăsta sună mai tolerabil pentru că mai dispar din armonicile introduse de clipping – cine s-ar fi gândit la așa ceva? Când asculți mp3 e doar foarte deranjant. Când asculți materialul “necomprimat”, direct de pe CD, chiar ai impresia că ți s-a stricat instalația – sună ca și pe vremea împușcatului când boxele Tehnoton aveau difuzorul de bași descentrat și bobina freca de magnet.
Poate vă întrebați de unde am avut CD-ul dacă nu l-am cumpărat. Am primit imaginea, am scris un CDR, am băgat de seamă cât e de jalnică situația și am aruncat CDR-ul. Și da, era un grab perfect.
Să dai banii pe așa un CD e clar o problemă de competența protecției consumatorului. Oare Sia ce părere are de așa mare pipi făcut de “inginerii” de sunet pe arta ei? De fapt ce contează ce părere are artistul, contează ca producătorul să fie fericit că distorsiunea din portofoliul său sună cel mai tare adânc în urechile atâtor fraieri. Probabil și inginerii de sunet au plâns când au auzit ce li se cere dar ce nu face omul pentru niște arginți în plus pe card?
De ce nu ii scrii lu Sia sa-i spui ca ai vrut sa cumperi cd dar calitatea e prea proasta.
Pacat, ca muzica e f faina.
Sia e prea tristă și fără vestea asta.