Oare de ce când în conversație apare substringul “unu la mână”, conexiunea mea empatica dispare? Arată aroganță? Nevoia de a impresiona prin erudiție generos etalată? Pedanterie fără justificare artistică (a se citi ieftină)? Turn-off total. Să mai spun despre savanții care indentează (am I cool?) situația folosind subclase de tipul “unu la mână {în primul rînd, în al doilea rând}, doi la mână….”
Aproape în aceeași categorie aș include “pe cale de consecință” atunci când nu demonstrăm vreo teoremă. Asta doi la mână, punctul A!
Sigur mai am câteva heităreli la mână dar mă opresc aici ca să scot rufele din mașina de spălat.