poșta română – 2

În mall, un loc mai nou decît gara împuțită din postul trecut, la o coadă de vreo 10 persoane stau și aștept să plătesc niște facturi. În fața mea un individ chel, „a-român” în aparență (după port, vorba încă n-o vorbise cînd i-am pus eticheta). Aparențele nu m-au înșelat, omul era italian. Am aflat asta pe pielea mea cînd a ajuns la rînd. Problema lui (care urma foarte curînd să devină și a mea) nu era naționalitatea ci faptul că nefiind la el în țară nu s-a putut manifesta plenar, să-l strîngă de gît pe băiatul de la ghișeu după cum acesta o merita. Știți cum e, cînd ești în țară străină ești mai prundent că poate nu înțelege nenea milițianu’ că ai avut dreptate…

Omul voia să trimită la Cluj 300 de euro. La Cluj. 300 de euro. De euro, da. 300. Nu lei, euro.

Italianul nu prea știa românește dar știa destul de clar ce voia să facă. Tînărul de la ghișeu încerca spre disperarea mea să-l deruteze (aveam să înțeleg abia mai tîrziu de ce):
– Nu doriți să-i trimiteți lei și să ajungă la Cluj euro?
– ??
– Lei, să trimiteți lei și să ajungă euro.
– Euro.
– Dați-mi 327 de euro.
– Doo euro? 600?
– Nu, 327 de euro, 300 trimiteți și 27 taxe.
– Cum mai bine? Euro o lei?
– Cum vreți. Deci trimiteți lei totuși?
– Euro.
– Bine, dați-mi 327 de euro.
Italianu scoate portofelul și îi dă 330 de euro.
– 327!
– E…
–  2-7 !
– Ee…
– Nu am rest să vă dau.
– ??
– REEST (sigur că dacă strigi mai tare, italianul o să înțeleagă mai bine, așa le-o fi zis la curs…).
– Ma… 300 euro e 27 euro lei.
– Nu se poate! Dacă vreți să trimiteți lei, trimiteți lei și ajung euro. Vreți așa?
– … no, euro.
– Nu am rest să vă dau, mergeți și schimbați.
– ??
– Schimb valutar!
– Ma se pote platesc card.
– Nu se poate plăti cu card.
– #%^!&^#+*”$

Acum am înțeles de ce încercase de la început poștașul în mod subtil să-l deruteze pe italian: știa că nu are să dea rest. Pleacă italianul să schimbe banii din țara lui pe bani din țara noastră. Un tînăr dezorientat se foia în spate dar îndrăznește:
– Nu se poate plăti cu cardul?
– Nu!
– ….
și pleacă și el disciplinat și cu capul plecat spre ușurarea celor din spate și spre satisfacția ghișeistului alfa.

Între timp coada se dublase, în fața mea era încă o persoană care e servită. Dau să ajung la rînd dar apare italianul cu o mînă plină de lei de plastic. O pensionară disperată din spatele meu îmi dă un ghiont brutal să fac pasul la ghișeu înainte să calce italianul linia de sosire marcată „limita de discreție”. Rezist fără să fac pasul în față, îmi dau seama că poate fi interesant și episodul doi. Vreau să văd tot filmul. Pensionara se uită la mine cu o ciudă manifestă (nu știu ce ar fi cîștigat dacă faceam pasul, italianul oricum intra în fața ei).

– Lei.
– Deci trimiteți lei ca să ajungă euro?
– Si!
– Completați asta! și oficiantul îi întinde o coală A4 plină cu rubricuțe mici-mici. Mă gîndesc: „sper că are măcar ochelarii la el deși nu îmi dau seama la ce i-ar folosi”. Italianul se uită fără să înțeleagă:
– Tot asta?
– Tot.

Italianul se apucă de completat. Pe mine curgea apa. Pensionara din spatele meu fremăta și se uita la mine cu reproș. Citeam în ochii ei într-o limbă română desăvîrșită: „vezi boule dacă nu te-ai băgat dracului în fața lui?”. Urmează intermitente schimburi de gesturi și onomatopee între cel de la ghișeu și italian pe măsură ce italianul încerca să afle ce înseamnă fiecare rubrică. În final termină și îi dă formularul băiatului de la ghișeu. Băiatul ia formularul și începe să-l descifreze. Cred că era scris cu litere italiene…
– Aici e un a sau doi?
Hmm…. mă gîndesc… Cum o fi putut italianul să scrie un a care să poată fi confundat cu doi a sau doi a care să apară ca unu? Ciudată scriere trebuie să aibe latinii ăștia…

Mai dezbat ei despre care e numele și care e prenumele (ocazie cu care îmi dau seama că nici eu nu aș fi putut completa fără ezitare formularul de examinare), despre ce e stradă și ce e cod. Era aproape gata! Băiatul de la ghișeu începe să tasteze. Așteptam un „computer says no”. A tastat, a mai tastat, i-a ieșit ceva socoteală dubioasă, se vedea pe fața lui că nu e de acord cu ce afișa calculatorul. În final spune:
– 1323 Lei.
Italianul îi întinde victorios pumnul de bani așa cum îi primise de la schimbul valutar. Băiatul, expeditiv, se încurcă doar în trecere în rest. Italianul primește o hîrtie pentru care a muncit destul (clar că o merita) și pleacă.

Fac un pas înainte, pasul pe care l-aș fi făcut demult dacă eram mai ager așa cum pensionara din spatele meu ar fi fost chiar și la vîrsta ei.
– Bună ziua! spun.
– ??
– Bună ziua!
– aaa…