nostalgie electronică

La cererea telespectatorului, în premieră pe țară, acesta este osciloscopul din dulap. Scenariul și regia: un nepot de soră al lui Andrei Rubliov.

Deși e “made in Russia”, nu sunt spion (cine ar spune că e?), nu mi-a fost parașutat într-un luminiș de un OZN invizibil aflat în slujba comunismului mondial, e chiar ceea ce pare adică doar un osciloscop din secolul trecut. În ciuda indiciilor temeinice de pe carcasă, nu are legătură nici cu Lee Harwey Oswald nici cu criza rachetelor din Cuba, nu conține agenți chimici letali în stiletul din dotare, stilet care e o biată sondă de măsurare (cu atenuator 1:10!).

Povestea lui C1-94, vărul de peste Pacific al lui C3PO, începe în 1992 cu un afiș la avizierul facultății, afiș care care mă invita în persoană la secretariat. Pășind temător înăuntru am aflat că am de ridicat bursa pe nu mai știu câte luni – primul și ultimul semestru binecuvântat din viața mea de student. Acest lucru remarcabil i-a luat prin surprindere pe toți cunoscuții, nu doar pe mine. După ce am analizat cu multă circumspecție ceea ce părea a fi o capcană, m-am asigurat că nu e nicio eroare la mijloc, nicio confuzie de CNP, nicio cameră ascunsă prin încăpere, am semnat și am luat repede bănetul, înainte ca secretara, pe fondul derutei mele vizibile, să apuce să se răzgândească. Și ca orice student la electronică suficient de eminent încât să primească bursă, am ieșit pe ușa secretariatului și am luat imediat drumul Pieței 700 unde la vremea respectivă, anumiți cetățeni respectabili vindeau tradiționale produse de feronerie din fosta Uniune Sovietică: găleți, lopeți, hârleți (scuzați – rima…), potcoave de cai cu soartă neprecizată, ciocane și clești cu bateriile scurse, discuri de vinil marca Melodia (am unul!), rulmenți de tancuri germane pașoptiste, candelabre vechi și noi în stare de funcționare, caiele, cârlige de prins perdele, un ceas Pobeda cu arcul rupt și sticla puțin crăpată, bricege care nu tăiau (protecția consumatorului), busole care indicau nordul fals, busole care indicau nordul corect și respectiv un… osciloscop verde. Știam de osciloscop pentru că traversând aproape zilnic în diagonală numitul spațiu comercial, de vreo două luni îmi făcea cu ochiul verde (deci magic) un instrument de măsură cu care puteam măsura – oh – atâtea mărimi electrice… doar dacă l-aș fi putut avea. Și l-am avut, pe loc, atunci și acolo, spre surpriza proprietarului care nu mai spera să vadă recuperată vreodată contravaloarea celor 2,3kg de tablă adusă cu multă trudă chiar de la Chișinău.

Am venit cu C1-94 acasă și după atâtea vise despre semnale, circuite și sisteme care abia așteptau să le studiez, realitatea s-a dovedit alta. Așa că am măsurat de un număr de ori brumul organismului propriu, tânăr la vremea aceea, ținând sonda alternativ în mâna dreaptă apoi în mâna stângă, am făcut o transformată Fourier din cap, mi-a dat cu virgulă și am pus cutia într-o nu știu care vară, sub un nu știu care pat.

Au trecut anii, am revăzut cu nostalgie cutia îngălbenită la mutarea în altă locuință, unde am găsit alt pat sub care osciloscopul și-a aflat un nou sălaș. Ne-am revăzut (osciloscopul și cu mine) și când am schimbat extensibilul sub care s-a odihnit vreme de alți 10 ani. Cum trece vremea… Alt extensibil, ladă mai încăpătoare, confort sporit, anii au trecut și pe nesimțite a venit 2018.

Odată cu anul viezurelui de bachelită mi-a revenit interesul tineresc pentru electronice vintage, mai mult sau mai puțin hi-fi. În lada altui colțar din altă cameră m-a așteptat la fel de răbdător pick-up-ul despre care am scris într-un episod anterior al foiletonului. Așa că am schimbat toate sculele de muzică din casă. De mai multe ori. De prea multe ori. Pe unele le-am desfăcut să văd de ce funcționează (o problemă din copilărie), pe altele le-am dat cadou pentru că a trebuit să fac loc pentru unele mai lungi (sau late, sau grele, sau înalte – nu contează). Și apoi mi-am dat seama că toate acestea puteau fi în sfârșit măsurate, cuantificate, reglate, ajustate, upgradate. Și pentru că toate acestea au devenit brusc necesare, mi-am amintit de Osciloscop.

L-am scos cu delicatețe din lada extensibilului, l-am scos din cutia devenită între timp și mai maro, l-am pus pe birou. Era exact ca pe vremea studenției: tânăr, fără niciun rid, new wave, electronic, naiv, rusesc, încrezător în puterile sale de a măsura realitatea obiectivă, neatins de trecerea neiertătoare a timpului. Și pentru că sunt pesimist din fire, și pentru că am văzut la viața mea marfă elvețiană scoțând fum gros și toxic la prima alimentare după 20 de ani, pentru prima dată m-am simțit intimidat de C1-94. Cu teamă l-am pus în priză. Cu și mai multă teamă am identificat butonul de pornire (MAINS pentru cine nu știe rusește ;-). Pe bază de “fie ce o fi” l-am apăsat și pe loc luminița portocalie s-a aprins. Nu și ecranul. Partea bună era că nu ieșea fum. Am mirosit toate orificiile, clar nu mirosea a ars. Marfă rusească, tare ca tancu’. Mi-a revenit brusc speranța: în copilărie radiourile și televizoarele aveau nevoie de 2-3 minute să se încălzească înainte să pornească. Și a pornit! Cu mâna tremurând de emoție am apucat sonda de măsură și pe ecran a apărut instantaneu același brum ferm pe care mi l-am recunoscut din studenție, semn clar că încă sunt la fel de tânăr.