Tot mai mulți tineri emancipați se dau cu bicicleta prin oraș în loc să polueze atmosfera din jeep-uri cu motoare de patru litri. Jos pălăria! De fiecare dată cînd îi văd pe stradă cu biciclete cu atît mai carbonatate cu cît e emanciparea mai dihaie îmi vine să mă scuz că nu folosesc și eu bicicleta (scuza convenabilă e că nu am loc unde să o țin). E drept că nici nu mă omor cu poluatul orașului alegînd mult mai des rolul de pieton decît pe cel de șofer sau pasager de mijloace de transport.
Emanciparea tinerească a la Amsterdam e cu atît mai demnă de respect cu cît presupune serioase riscuri în circulația românească. Tinerii în care îmi pun speranța că ne vor civiliza au și mișcări activiste de stradă în care își cer drepturile și atrag atenția asupra neajunsurilor pe care bicicliștii le întîmpină pe străzi: lipsa pistelor specifice, lipsa de civilizație șoferească și așa mai departele. Au succes tinerii, am văzut pe mașini lipite autocolante care îi avertizează pe șoferi că și bicicliștii sînt demni de respect. Aproape minunat.
Ce mă deranjează pe mine e că după cum se văd lucrurile din postura de pieton, populația biciclistă e în scădere și tendința pare să persiste. De ce scade în loc să crească numărul bicicliștilor? Din motive de selecție naturală. Dacă te uiți atent la ei cum trec pe stradă, dezinvolți ca și cum nu în România ar pedala, poți observa îngrijorător de des că au căști în urechi – căști în care ascultă muzică în timp ce pedalează în oraș. Selecția naturală nu iartă: cei nepotriviți mor. Ori nu înțelege pietonul din mine ceva, ori foarte mulți din bicicliștii de la care speram să ne izbăvească de poluare fie au tendințe sinucigașe fie sînt pur și simplu tîmpiți. Cum se poate să ai atît de puțin creier încît dornic fiind de viață, să te avînți cu bicicleta în traficul din România cu urechile astupate de căști în care urlă muzică, mascînd orice șansă de a auzi un eventual claxon? Ba pentru a fi extremi pînă la capăt, majoritatea au căști intra-aurale care îi izolează aproape complet de zgomotele exterioare.
Îmi amintesc de o metropolă occidentală (nu știu sigur dacă nu chiar New York-ul care a regulat și uleiul în care se frig vacile moarte la McDonalds), metropolă care a introdus o regulă de circulație pentru încălcarea căreia polițiștii dădeau amenzi pietonilor: în orașul respectiv nu aveai voie să traversezi pe jos cu căști pe urechi. La polul opus al civilizației, Timișoara ne prezintă mișcarea sinucigașilor melomani pe două roți.
Așa se întîmplă cînd emanciparea vine fără să existe baze de civilizație și inteligență – moare prematur lovită de un taxi.
Eu le-aș propune entuziaștilor bicicliști, la a căror viață se pare că țin mai mult decît ei înșiși, ca la următoarea manifestare orășenească a bicicliștilor să adopte un slogan care să le sporească șansele de supraviețuire:
Nu sînt tîmpit – iubesc viața – pedalez fără căști pe urechi.
De acord, e stupid sa mergi pe bicicleta cu casti in urechi.
Urmatorul pas: ochelari de cal sau pentru cei mai aventurosi cu ochii inchisi.
Pe bicicleta cu căști ÎN ROMÂNIA!
Dar daca e iarna si ne luam caciuli groase ?! Se mai aude claxonu’ atunci (vorbesc atat din postura de pieton, cat si de biciclist) ? :)
Păi dacă satisfaci toate condițiile de mai sus de ce ne intrebi pe noi? Depinde de căciulă, de urechi și de posesor dar în situații normale cred că prin căciula chiar și groasă de ar fi se cam aude.