Introducere: jocul de care am tot povestit e un instrument excelent pentru sociologi și psihologi. Acolo oamenii (în special copiii) au mai puține inhibiții și pot fi ei înșiși fără teama că vor afla părinții sau va veni miliția. Cine are tendințe spre hoție sau furt în viața reală, în joc poate fi el însuși. Cînd mai mulți jucători (să le spun subiecți?) se însoțesc, rezultatele pot fi uluitoare.
Paranteză: despre hack am mai povestit. În jocuri, hackurile sînt altceva: sînt modificări ale jocului făcute de unii mai întreprinzători care să ofere avantaje nemeritate și de obicei disproporționate jucătorilor trișori. Cu un hack un jucător poate avea putere mult mai mare, poate omorî jucători mult mai puternici, poate avea oricîți bani, poate face cam orice pentru că hackul încalcă regulile jocului și transformă toată construcția într-o chestie fără sens.
Gînd colateral: hackul este unul din instrumentele preferate ale copiilor devianți, viitori adulți de nădejde și eventual președinți sau prim-miniștrii așa cum se cade la o tărișoară ca a noastră. Dacă un psiholog i-ar fi studiat într-un astfel de mediu pe unii în copilărie, România ar fi evitat să fie condusă de un potențial șofer de taxi care și-a ratat cariera devenind președinte (asta în cazul în care ar fi primit fără hack acceptul medicului oculist ca să-și ia carnetul).
Povestire fără cap dar cu spadă
Doi copii răi (asta se vede cu un “grad” care le atîrnă deasupra capului ca oricine să știe să se ferească de ei) stăteau la drumul mare lîngă un pod – locul tradițional de muncă al tîlharilor ordinari. Poziția e strategic aleasă: nu poți trece dacă nu dai peste infractori – se vede clar că-s urmașii lui Ștefan. Pe lîngă cele două personaje negative zac cadavrele altor jucători mult mai puternici, semn clar că paznicii podului au un hack și pot să bată pe oricine.
Mă opresc să privesc scena la fel ca încă 2-3 curioși care vor să rețină numele pramatiilor de lîngă pod pentru referințe ulterioare. La un moment dat sosește un alt luptător care se enervează cumplit pe cei doi, îi înjură codat de mama focului iar cei doi dintr-o dată aparent speriați, fug în mod inexplicabil avînd în vedere că puteau să bată pe oricine cu hackul lor. Nu aveau cal așa că nu fug prea repede, numai bine ca nervosul cavaler să-i poată ajunge și corecta.
Cavalerul justițiar e anunțat de spectatori să se liniștească pentru că nu e rost să încerce să-i bată pe cei doi în condițiile de joc furat în care ei se aflau dar viteazul nu se lasă:
– m.m de hackeri vin și vă rup mă
– nu are rost că au hack, stai liniștit
– îi termin și cu hack în rasa ****. dă niște licoare albastră că nu mai am că mă duc să-i rup
– nu poți mă cu nicio licoare
Binevoitorul sfătos se îndură totuși și nevoia de justiție învinge așa că îi dă cavalerului pe cal maro licorile cerute iar acesta pornește în trombă după micii tîlhari pierzîndu-se cu toții în praful pixelat al drumului. Fie dreptate de-ar fi să piară lumea!
După 10 minute trec întîmplător prin piață și 3 eroi – doi răi și unu bun – se zbenguiau împreună în deplină armonie împărțind între ei licorile binemeritate.
Orice paralelă sau perpendiculară cu cei ce ne guvernează nu e chiar întîmplătoare. Unii din acești copii vor pica la examenul de conducere pentru a se face taximetriști-tîlhar la aeroport și eventual vor ajunge și ei președinți ai României.
Faina poveste. E nasol cind hackuie unii, mie imi piere tot cheful sa ma joc.
Asta mi se pare deja „gindire cu premeditare” cum spuneau aia de la Catavencu. Iti trebuie indemanare sa pui la punct asa un plan. Trebuie sa fii convingator cu fraieru care are licorile. E ceea ce se numeste in engleza un „con artist”