peisagistice.tm

De cînd mă știu pieton în acest oraș i-am admirat pe arhitecții peisagiști care se ocupă de parcurile din Timișoara (știu că am abuzat de cuvinte). Ca niște adevărați artiști, preocuparea lor principală, secundară și terțiară este frumusețea orașului nostru.

Au o muncă grea avînd în vedere faptul că trebuie să compenseze vizual și spiritual hectarele de noroaie pe care le găzduiește Timișoara. Sînt sigur că la baza amenajării parcurilor stau atente studii și analize: parcurile trebuie să arate impecabil și echilibrat, nici prea baroce nici prea cubiste, atît văzute din satelit cît și din avion. Unde mai pui că trebuie ținut cont la aranjarea rondourilor și aleilor de eventualitatea ca în Piața Operei să apară un zgîrie-nori de 80 de etaje, caz în care perspectiva trebuie corect aleasă.

Ultima dintre grijile pe care un profesionist amenajeur de parcuri pare să o aibă (dacă o fi avut-o vreodată) este legată de faptul că oamenii care populează orașul, din cînd în cînd mai trec prin parc.

Există se pare direcții predilecte pe care cetățenii le urmează în căutările lor haotice prin viață. Neciopliții pietoni au tendința să optimizeze drumurile, insensibili la frumoasele curbe descrise de alei. An după an, oamenii insistă să strice cu pasul lor creația artistică, urmînd aceleași trasee neînțelese de maestrul peisagist. Cetățenii calcă iarba și florile sistematic pe direcția d=ax+b, la fel de încăpățînați în 2010 ca și în 1980. De ce fac asta? Pentru că de obicei se duc din Complex spre centru sau invers (de exemplu).

Ce ar putea să facă peisagistul dacă ar fi mai inginer sau dacă ar înțelege pentru ce e plătit? Ar putea să cedeze insistențelor cetățenești și să facă un design frumos dacă e privit din satelit DAR care să țină cont de direcțiile de deplasare populare.

Ce face peisagistul artist? Ignoră aspectul funcțional în favoarea esteticii pure. Prețul pentru frumos trebuie plătit așa că periodic, echipe de la primărie probabil, sapă aleile create natural de insensibili pentru a-i descuraja să mai calce răzoarele. După fiecare sesiune de arat urmează cîteva zile în care trecătorii se vor murdări ceva mai mult pe pantofi după care totul revine la normal.

Oricîte echipe de săpători pui la treabă, trecătorii vor învinge pentru că sînt mai mulți, mai încăpățînați, lucrează în 3 schimburi și în week-end și fac treaba din pasiune. Poți chiar să te cerți cu trecătorii care calcă iarba, am văzut-o și pe asta, dar clar nu e calea spre a învinge – nu poate echipa avea destulă energie și competență să se certe cu toți călcătorii de iarbă și să și cîștige.

Pînă ne vine mintea la cap să face alei după nevoi și frumusețea să urmeze funcționalității, haideți să hărțuim cetățeanul. Arta cere sacrificii.