am avut un vis

Martin Luther King, ABBA și cu mine avem ceva în comun: toți am avut câte un vis. În visul meu se făcea că eram cu un amic, nu știu cine dar persoană importantă, care avea treabă “undeva” și nu știu de ce m-a luat și pe mine cu el. Cum am ajuns noi la locul cu pricina am rămas impresionat peste măsură de arhitectura și dimensiunile clădirii. M-am depărtat ca să o pot cuprinde cu privirea și am băgat de seamă că nu era singură clădirea noastră ci era asortată cu clădiri mai mici care făceau parte dintr-un ansamblu arhitectonic. I-am spus amicului că nu înțeleg cum e posibil ca așa clădiri cu care s-ar fi mândrit orice metropolă să fie în orașul nostru și eu să nu fi aflat nimic despre asta. A zâmbit și mi-a făcut semn cu capul să-l urmez. Am întrat în ceea ce părea a fi o curte doar că lipsea poarta. Cât de siguri pe ei au putut fi ctitorii de nu au pus o poartă la așa o proprietate m-am întrebat explorând cu privirea vecinătatea? În curte, de la intrare spre stânga și până în zare, fără a-i putea vedea capătul, se întindea o alee umbroasă, numai bună pentru plimbări și discuții de taină despre viitor. Noi însă am intrat în clădire în dreapta. Visul m-a dus pe scurtătură direct în încăperea unde amicul meu avea de purtat o discuție cu gazda sa, un bărbat la 50 de ani, spiritual, inteligent, cu ochii jucându-i în cap de atâta informație, o prezență plăcută și stimulantă intelectual. Nu eram întru-un birou, asta e clar, ci într-o încăpere mare, cu multe geamuri, amenajată luxos, cu un bar plin de sticle de toate formele și culorile, de unde gazda l-a servit pe amicul meu cu ceva de băut în timp ce discuția a început cu un episod de încălzire bazat pe amintiri personale comune. Nu știu cum, spre deosebire de amicul meu, eu m-am trezit cu o cafea în mână. Ne-am așezat pe o canapea moale de piele și discuția dintre amic și gazdă a început încet încet să se abată de la amintiri și să devină tot mai enigmatică, schimburi de fraze cu subînțeles pentru cei doi amestecate cu glume și aluzii, era o discuție pe care nu o înțelegeam decât vag. Ce îmi era clar însă era că fiecare includea în fiecare replică împreună cu câte o glumă, câte o aluzie care părea foarte importantă pentru celălalt. Era un tango semi criptat în care fărâme de informație erau transferate în pas bine exersat printre zâmbete și câte o gură de tărie. Foarte plăcută atmosfera, cum ziceam, până când la un moment dat, nu știu cum se face că mi-a scăpat niște cafea pe pardoseala de marmură albă, străbătută de nervuri fine gri. Ca prin minune în încăpere a apărut o doamnă în cel mai propriu înțeles al cuvântului, în perfectă formă fizică, tot pe la 50 de ani dar pe care cu greu îi puteai ghici, din părinți campioni, cu un costum mulat perfect ca pe o șefă de tură la stewardesele de pe Emirates doar că pe doamna noastră nu era un costum de serie ci un Dior alb cu puțin de tot negru, perfect asortat cu marmura de pe jos. Un alt detaliu care trăda casta superioară erau ridurile fine de la ochi care arătau explicit urmele multor zâmbete anterioare dar și multă inteligență exersată în ani. Minunata apariție a fost în mod sigur declanșată de cafeaua vărsată de mine pentru că doamna a apărut la câteva secunde după eveniment dar mai ales pentru că în mâna fină a doamnei se afla un mop. Stânjenit de neplăcerea produsă am observat dinamica interacțiunii doamnei în alb cu gazda și mi-a fost clar că doamna în orice caz nu făcea parte din echipa de întreținere a palatului. Cei doi păreau a avea grade și pregătiri similare deși contrastau: unul vesel, degajat și glumeț, îmbrăcat casual dar în culori închise, doamna îmbrăcată impecabil în alb, atentă la fiecare gest, fină ca o gheișă coaptă. Doamna cu mopul Pininfarina în mână s-a apropiat zâmbind de măsuța din fața mea ca să curețe cafeaua de pe prețioasa marmură și în trecere, parcă pentru a îndepărta stânjeneala, îmi adresează vreo două vorbe, aparent de circumstanță:

– Bună! Cum sunteți? Ce mai faceți? Mai tușiți?

Hmm, oare de unde știe așa o doamnă că neînsenmatul de mine am cam tușit în ultima vreme? Ah da, e clar…

– Sunt bine. Adevărul e că am cam tușit zilele astea, sper că nu prea tare –  îi răspund fericit ca un elev premiant la școala din satul lui, care nu își poate reține bucuria că a înțeles aluzia doamnei profesoare.

La care în perfect sincron, doamna și domnul gazde zâmbesc profesional, doar foarte puțin ostentativ, ca să îmi fie clar că au înțeles că m-am prins ce a vrut să îmi transmită grațioasa prezență în alb: vezi ce vorbești că ești ascultat.

Atât am visat și m-am trezit, deloc neliniștit. Chiar așa a fost visul, la nivel de impresie, mirare, nuanță. Se spune că visăm în alb și negru. Nu e adevărat. Canapeaua de piele pe care am stat era sigur maro. Totuși esențialul era în alb și negru, simplu, natural, firesc, totul îmbinându-se perfect în logica visului. Oare ce o fi însemnând visul meu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.