Se împlinesc 20 de ani de la revoluție. Îmi amintesc ce speram atunci să se schimbe în România. Îmi amintesc cam pînă unde băteau speranțele mele la 19 ani. De fapt nu îmi amintesc toate implicațiile din mintea mea legate de ce credeam că urma să se întîmple. Îmi amintesc primele gînduri și cît erau ele de naive, cam la fel de naive ca a celor cu declarația de la Timișoara cînd cereau ca mașinile să poată circula în weekend fără restricții legate de numărul de înmatriculare (cu sau fără soț).
Eu am avut altă speranță. Mă gîndeam că va fi ca în Germania (de ce Germania? pentru că prin Banat erau mulți nemți și eram oarecum mai informat cu ce-i pe acolo – de fapt Europa occidentală cam era „Germania”). Mai exact ca în Germania în sensul că vom putea merge la magazin – normal – și să cumpărăm ultimul album Depeche Mode, Erasure, Vangelis, Alphaville. Și scule faine de muzică bineînțeles!
Atunci credeam că toate astea au nevoie de vreo 20 de ani. Sigur că după 20 de ani nu va fi CHIAR ca în „Germania” dar va fi deja destul de aproape.
Au trecut 20 de ani. Pot merge la magazin și cumpăra ultimul album Depeche Mode.
Se poate spune că visele mele s-au împlint – trăim cam cum speram atunci, ca în „Germania”. Păcat că mai avem nevoie de alte zeci bune de ani să învățăm să folosim un WC public, să nu aruncăm gunoiul pe geamul mașinii pe drum, să nu ne împotmolim cu mașina în mlaștini și nămoale în centrul orașului și multe multe altele – sigur – mai puțin importante decît ultimul album Depeche Mode – care fie vorba între noi, nu prea merită să fie cumpărat.
Nu a fost inocenta varstei crude (19 ani). Tin minte ca parintii mei isi doreau ca lucrurile din magazine sa fie oricit de scumpe … numai sa fie. E adevarat ca in magazine gaseai sare, creveti si apa minerala.
Iata ca sint de toate in magazine. Deci li s-a implinit dorinta.
Poate ar trebui sa fim mai atenti cu ce ne dorim.