electro.tm după 15 ani

Am ajuns azi printr-o împrejurare să revăd în trecere curtea și puțin din interiorul facultății pe care cu vrei 15 ani în urmă am absolvit-o. Între timp peste România au trecut atîtea. Am fost curios cum se suprapune imaginea de atunci peste cea de acum. Știu că imaginea de atunci e fardată de asocierea cu vremea tinereții iar cea de acum e defavorizată de deziluziile legate de cum am știut să (nu) profităm de libertatea de după ’89.

Am trecut prin curte. Căminul 2MV renovat a fost prima surpriză plăcută. Mare diferență față de acum 15 ani. Baza sportivă chiar arată bine: gazon, pistă de atletism, două terenuri acoperite, tabelă ELECTRONICĂĂ(!), alte dotări anexe, inevitabilul loc de beute pentru o și mai armonioasă dezvoltare fizică a tinerilor, atmosferă universitară.

Sigur că pe trotuare e noroi, sigur că dacă nu ești atent îți rupi picioarele prin faliile aproape tectonice dar să fim corecți: trotuarele catastrofale sînt semnătura Timișoarei. Dacă ar fi mai ușor de reprezentat vizual, probabil că trotuarul spart ar fi parte din emblema municipiului.

Paranteză: domnule primar viager Ciuhandu, vă rog să descălecați mașina de serviciu în fața liceului Ion Vidu (sper că nu l-ați rebotezat și pe ăsta că strada mea a fost botezate de vreo 3 ori sub înaltul dvs primariat – semn că sînteți un perfecționist) și să mergeți la pas, după o zi cu ploaie, pe trotuar de la Ion Vidu spre stația de tramvai Cluj. Vă recomand să vă dotați cu cizme de cauciuc, saci cu nisip, chingi, atele și alte materiale de prim ajutor, corzi elastice, și doi – trei prieteni de încredere care să vă ajute în traversarea mlaștinilor urbane pe care le păstoriți. Gata paranteza.

Surpriza și mai mare a fost că pe pistă alergau 3-4 persoane și asta sîmbătă dimineața. Hmm… Pentru numele lui Dumnezeu, ce ar putea căuta studentul român sîmbătă dimineața pe terenul de sport? Nu păreau să caute cheile pierdute cu o zi înainte, chiar alergau! Or fi studenți străini… Dar stai, cum de i-a lăsat pe teren?? Cum să te lase să le calci pista așa, fără un motiv bine întemeiat? Poate erau la recuperări și viraseră banii în avans. Poate aveau totuși un motiv foarte bine întemeiat așa că am trecut mai departe – nu era treaba mea.

Dacă accesul studenților e liber, chiar sînt mirat de avansul pe care l-a luat civilizația. Bravo accesului liber! Bravo studentului sportiv matinal!

Am întors capul și spre stînga.

Vaaaai… o splendoare! Grădinile suspendate (încă avînd suspendarea în suspensie) erau chiar acolo în fața ochilor mei mirați. Pavaj impecabil, fără nicio posibilitate ca măcar să-ți luxezi ușor o încheietură într-o groapă – ce frustrant.

Pomișori mici (mici dar care promit!) populează spațiul cu arome de basm. Băncuțe cu fierul atent forjat veghează curgerea inevitabilă înspre în jos a picăturilor cu luciri policrome. Fîntînile blanduziste chiar erau în funcțiune! Oare au mers toată noaptea? Și dacă da, o fi din banii storși de la studenți în contrapartidă pentru restanțe sau recuperări? Oare e apă adevărată? Oare nu e hologramă? Și dacă nu și dacă da, o fi din banii de la restanțe sau recuperări?

Atîția de oare mi-au umplut pieptul în timp ce inspiram minunea.

Eram copleșit senzorial cînd deodată… mă simt privit. Mă uit în stînga: nimeni. Mă uit în dreapta, nimeni. Mă uit în față / spate / sus / jos, tot nimeni.

Stai…

Mă mai uit odată în stînga /dreapta / față / spate / sus / jos și văd imediat vreo 10 tăblițe cu ATENȚIE: LOC SUPRAVEGHEAT VIDEO și încă vreo 15 tăblițe cu ATENȚIE: NU CĂLCAȚI PE IARBĂ!

Mă opresc speriat. Văd dintr-o dată luciul rece a 10 lentile care mă privesc cu ură. Mă uit atent dacă nu cumva am un fermoar incomplet sau incorect acționat, dacă îmi stă bine geanta pe umăr, îmi aranjez părul, îmi inventariez mintal gesturile din ultimele secunde și respir ușurat: nu cred că m-am scobit în nas în perimetrul binecuvîntat. Pe iarbă nu am călcat sigur, cîinele nu l-am adus cu mine, bicicletă nu am, semnul din mijloc nu-l înțeleg (pare un taur interzis dar nu cred că e asta) deci restricțiile nu mă vizează direct. Cred că pot trece mai departe.

Dar de ce atîtea tăblițe care murdăresc binecuvîntatul spațiu? Probabil sînt făcute de studenții de la mecanică la ceva laborator unde studiază ambutisarea. Cîtă lipsă de imaginație, puteau să le dea diferite texte de ștanțat pe ele, nu același. Puteau să le dea subiecte pe rînduri. Pe vremea mea profesorii erau mai vigilenți, nu puteai copia chiar așa… Pe vremea mea era la modă electroeroziunea… Ce vremuri…

Îmi amintesc de grădiniță unde lucrările manuale cele mai reușite erau expuse în hol. Ahaa, probabil că astea sînt tăblițele ambutisate de studenții premianți, puse la loc de cinste spre fala viitorilor ingineri.

În ‘89 cînd treceam pe aici fiind în anul I parcă mă simțeam mai liber. În orice caz Securitatea nu îmi înregistra la fel de atentă pașii cum o fac azi vigilentele camere ale domnului Robu.

Încă un gînd fugar îmi străbate mintea în timp ce iuțeam temător pasul să dispar cît mai repede de pe platoul de filmări al Universității Tehnice Timișoara: Căminul 2MV din actul întîi, renovat, minunat, strălucitor, oare și acolo sînt atîtea camere de supraveghere? Oare dușurile și toaletele sînt la fel de bine și atent dotate? Oare se dă undeva în direct? Oare dacă mă duc în Piața Operei pe lîngă rectorat aș putea prinde vreo interferență?

Un ultim detaliu îmi atrage în trecere atenția: o antenă parabolică, fostă colegă de generație cu monoraiul magnetico-plutitoro-ruginit care păzea terenul de sport în urmă cu 20 de ani, era îndreptată clar spre nicăieri. În direcția aia sigur nu e vreun satelit destul de geostaționar ca să fie bun de ceva așa că fiara veche, mai norocoasă decît fostul coleg miriapod, într-o poziție prea inaccesibilă pentru a fi dată jos și recuperată, se uită cu nostalgie spre Andromeda, gîndindu-se cum și ea, ca și noi toți sîntem făcuți din stele.