gunoierul – 2

Se spune că Henri Ford, atunci cînd deja avea imperiul, se plimba prin cimitire de mașini căutînd printre mașinile Ford de acolo piese de schimb încă în stare de funcționare. De ce făcea asta? Aproape sigur nu pentru că avea nevoie de piese ieftine second hand pentru mașina nepoatei (deși te-ai mira cît de tare o pot lua razna unii oameni de la bogăție).

Explicația “oficială” este alta: omul vroia să eficientizeze și mai mult producția. Pînă la urmă tot pentru mai mulți bani o făcea dar puțin mai indirect. Vroia să afle care piese sînt făcute atît de bine că supraviețuiesc mai mult decît mașina ca întreg. Ce folos dacă o bujie e atît de bine făcută că ține 20 de ani dacă mașina este folosită în media doar 10 ani? După ce viața mașinii s-a terminat, bujia “superbună” oricum va fi aruncată deși mai are în ea viață pentru încă 10 ani de scîntei. Ford căuta astfel de piese ca să le reducă deliberat calitatea pe viitor (reducînd din costurile sau timpii de fabricație).

În ziua de azi ai putea da vina și pe ecologie: căutăm care piese sînt făcute prea bine pentru a reduce atît costurile cît și consumul de energie și emisiile de carbon necesare pentru producerea ei. Pe vremea cînd Ford bătea cimitirele de mașini, scuza cu verdeața încă nu exista așa că omul o făcea totuși din dorința de mai mulți bani.

Treaba are sens totuși. Chiar nu are rost să pui pe o placă de baza condensatori care țin 50 de ani cînd un calculator este aruncat după 5. Veselia optimizării merge uneori prea departe și condensatorii “bine tunați” se întîmplă uneori să nu apuce anul.

Azi industria auto a trecut demult de momentul în care pentru reducerea costurilor cineva s-ar plimba precum Ford prin cimitirele auto. Azi furtul din buzunarul clientului este dus pe culmi pe vremuri nevisate. Acum firmele producătoare de mașini sînt obișnuite să scoată profituri enorme din piesele de schimb sau servicii. Ele au grijă să proiecteze totul așa încît să nu poți folosi cumva piese de schimb de la alt producător sau să nu poți cumva să faci service fără concursul lor direct (și deci fără dijmă). În ziua de azi producătorii ar fi dispuși chiar să crească puțin costurile de producție dacă asta ar însemna garanția că piesa se va strica și o vei cumpăra din nou tot de la ei. Avantajele civilizației.

Și dacă veni vorba de hidră, cam așa se întîmplă după ce ai cumpărat o mașină și devii dependent de producător pentru piese de schimb și servicii: nu demult am fost la un magazin care vinde “piese de origine” (asta o fi sintagma franțuzească tradusă prost pentru “originale”?). Aveam nevoie de un mic capac de plastic pentru roată din aliaj la Logan.

– Aveți cheia de siguranță? mă întreabă vînzătorul. Ca să puteți pune capacul aveți nevoie de ea.

Hmm… cheia de siguranță? pentru capacul de la roată? Capacele roților se furau în anii ‘90 dar de atunci a trecut ceva vreme. Nu aveam cheia de siguranță așa că întreb prudent:

– Nu o am. Îmi arătați și o cheie de siguranță?

– Ah, ea vine doar în set împreună cu 4 șuruburi de siguranță.

– Arătați-mi un set atunci.

Omul îmi întinde o punguță de plastic în care erau 4 șuruburi pentru roată, aparent ordinare (or fi avînd capul de o formă neobișnuită, nu contest) și o cheiță mică – cred că de plastic – prost finisată.

– Cît face un set?

– 150Lei.

Aveam în mînă o punguță prețioasă, cu 4 șuruburi pentru roată și o cheiță foarte mică pentru ele cu 36 de euro! Fără ele nu puteam pune un capac la o roată. Mda, dar erau “de origine”.

Am fost mulțumit de Logan pînă la faza asta cînd am înțeles dimensiunile nesimțirii Dacia – Renault. Interesant cum au ales niște contabili să-și bată joc de firmă post-producție, încercînd să mai scoată cu disperare un ultim ban din buzunarul clientului. Puteau pune suta asta de lei la un telescop sau la vreo piesă cu volum sau complexitate mai mare, unde nu era atît de clară pentru client dimensiunea excrocheriei.