tupeu.ro

În România e de bun simț că tupeul dă roade. Orice om bine integrat în societate (practicant sau nepracticant) înțelege că tupeul e un mecanism aproape infailibil de cățărare socială. Atît de adînc are românul treaba asta înfiptă în genă încît atunci cînd tupeul nu funcționează, se simte trădat, rămîne perplex.

Azi eram la casă la magazin (nu e nici “supermarket” nici “minimarket și “market” simplu e prea ordinar deci voi folosi în disperare de cauză cuvîntul românesc “magazin”). Stînd așadar la casă, fără nimeni în față și cu vînzătoarea care tocmai apucase primul meu produs să-l treacă prin cititorul de coduri de bare, apare brusc în spatele meu o femeie bine îmbrăcată, aranjată și mai ales înfiptă, cu o pîine în mînă și cu un tupeu de asistentă de județean, obișnuită să împartă discreționar durerea ologilor cu prea multă personalitate, îmi spune scurt și poruncitor:

– Nu mă lași pe mine în față cu pîinea asta?

La 30 de milisecunde de la terminarea cuvîntului “lași”, ca un atlet cu traseele neuronale suprastimulate de așteptarea startului, aveam deja atitudinea formată. Oare de ce considera ea că s-ar cuveni să mă tutuiască dacă tocmai vroia să-mi ceară ceva? Ah, mi-am amintit – asistentă, județean, obișnuința…

Mă uit pe banda: aveam 2 cutii de lapte, o pîine, o sticlă de apă minerală. Vînzătoarea era deja cu apa în mînă, eu cu portofelul deschis. Toată treaba putea dura 30 de secunde dar femeia din spate era cu adevărat nerăbdătoare. Era mai mare daraua decît ocaua. Oricum nu era eficient să o las în față, chiar dacă nu duhnea a tupeu și chiar dacă nu mă punea în dispoziția de a o refuza de la al treilea cuvînt rostit.

Să mai spun ce i-am răspuns? Nu e clar? O să spun pentru rotunjimea textului:

– Nu.

I-am răspuns absolut calm, liniștit și împăcat cu mine ceea ce a agravat situația și pentru care mă felicit.

A rămas mască. Nu se regăsea. Era atît de sigură că metoda va funcționa, doar a mers DE FIECARE DATĂ! Ar fi spus ceva dar cuvîntul nu-i ieșea. Parcă văd ce-i trecea prin cap în momentele alea: oare ăsta e străin? Oare la ei nu cu tupeu te bagi în față? Pentru ce vin toți ăștia la noi în România să ne strice tradițiile și rostu’ acuma înainte de sfintele paște?

Uluită peste poate, după ce și-a reluat respirația a scrîșnit din dinți și a spus totuși ceva (nu se cădea să rămînă fără cuvinte în fața nesimțirii mele):

– Bine mă…

Aveam bani ficși, totul a durat 30 de secunde, am terminat și am plecat la “mantinelă” să pun marfa în plasă. Eram curios cam cît de tare se grăbește așa că m-am lungit cît am putut. Aparent nu era deloc grăbită, a rămas la taifas cu vînzătoarea și după ce eu am ieșit din magazin, sucind probabil pe toate fețele halul de decădere morală în care a ajuns poporul român.

Problema e că încă am îndoieli și mă simt oarecum vinovat că nu am lăsat-o în față “cu pîinea aia” deci nu sîntem de tot alterați, poate ca popor mai avem o speranță.

Parcă o văd cum ajunsă acasă, plină de spirit cetățenesc, se pune în fața calculatorului și scrie un post pe blogul ei despre tupeul din România.