temele la control

Duminică scriam un post pentru blog și cînd mai aveam de adăugat o frază s-a oprit curentul. Editorul cu care scriu are opțiunea de salvare automată la X minute doar că vine cu ea dezactivată și dacă vrei o poți activa manual. Bineînțeles că nu era activată. Din nefericire nici reflexul necondiționat de a tasta CTRL+S mai des de 3 minute nu apare în cazul meu decît în Word sau VS.NET. Ca atare și pe cale de consecință (iar nu m-am putut abține – scuze), postul s-a pierdut. Acum că tot nu mai e și pierderea a 2000 de cuvinte fără noimă e ireparabilă, pot să afirm liniștit că era un post de 3500 de cuvinte și că era unul foarte bun, cine m-ar mai putea contrazice? Oricum am și martori care au văzut că în momentul întreruperii curentului pe ecran aveam afișate tot felul de texte deci e adevărat.

Situația îmi amintește de o întîmplare din școală, din vremea cînd eram în clasele primare. O voi prezenta cu indicații regizorale și scenografice în vederea unei posibile viitoare ecranizări.

 

Clasă austeră cu bănci din placaj de cînepă presată, lăcuite în urmă cu 20 de ani și găurite respectiv scrijelite cu pasiune tinerească. Podeaua din lemn dinainte de primul război mirosind puternic a motorină (nu am idee cum se poate reda asta în film). Pe perete deasupra tablei de sticlă mată și crăpată în colțul din stînga-sus stă inutil portretul retușat al unui om cu părul creț și cam gras la față. La catedră stă învățătoarea aspră, model T-Rex V6-R44. Copii nu au curajul să o privească în ochi, fiecare din motivele lui proprii. Vom vorbi doar despre unul din aceste motive.

Ora începe. Învățătoarea răcnește:

– Scoateți cărțile și caietele de matematică, azi nu facem sport.

Foșnet intens care durează 20 secunde și se termină brusc. Un singur elev în ultima bancă nu reușește să închidă la timp mecanismul comunist al ghiozdanului și este cu înțelegere părintească admonestat de învățătoare:

– Popescu, ai terminat…?

Copilul clachează nervos sub presiune și împinge grăbit în bancă ghiozdanul neînchis proptindu-l cu genunchii tremurînd să nu se reverse pe podea.

– Deschideți caietele. Tema la control!

Sunet de pagini răsfoite alert. Învățătoarea se ridică de la catedră și începe inspecția temelor trecînd printre bănci cu un aer marțial pe față și cu un iatagan de liniar de 40 de centimetri în mîna dreaptă pentru a-i servi în orice eventualitate ca mijloc de autoapărare.

– Vlad, unde ți-e tema?

Copilul stacojiu la față privește țintă spre degetele ținute pe caietul închis și tace.

– VLAD, TEMA!

– N n n-am n n șoptește cu respirația întretăiată copilul terorizat.

– Deschide caietul și arată-mi tema!

Învățătoarea începe să ia lucrurile în serios și împunge cu linearul de 40 de centimetri coperta de plastic de un verde țipător a caietului. Copilul deschide și răsfoiește caietul unsuros doar pentru că așa i s-a ordonat deși știe că la final tema solicitată lipsește. Paginile mîzgălite și unse se termină prea curînd și în loc de ultima pagină scrisă se vede urma unei pagini rupte.

– Unde ți-e tema? întreabă învățătoarea cu calmul tipic ofițerilor SS care știu că nu riscă nimic pentru tortura care va fi servită în cel mai scurt timp victimei.

– A a a..

Sunet de respirație stresată cu clăbuci la nas.

– UNDE EEE?? Ce-i cu pagina asta ruptă?

Trosc trosc trosc sunet de linear bătut în caiet.

– A a mo chemat mami la masă…

– ȘI ??

– Șam lăsat caietu pă masă…

– ȘI ???

– Șo vinit mîța și so suit pă masă și mo mîncato.

 

Dacă nu o mînca dihania, tema asta ar fi fost cea mai bună temă a elevului din poveste, poate ar fi avut chiar 3500 de cuvinte, exact ca în cazul postării mele de duminică.